Când era prin clasa a doua, Cristiana Copos s-a trezit cu chef de cățărat în vișinul din fața casei. A adunat cele mai frumoase fructe și s-a gândit să le dea un scop, așa că a pus mâna pe Sanda Marin și a pus de-o prăjitură. Doar că în loc de prăjitură cu vișine, i-a ieșit… vișine cu prăjitură. Și ca să fie drama completă, nerăbdător să guste delicatesa, fratele mai mare a scos-o din tavă înainte să se răcească. Din pufos, cum trebuia să fie, blatul s-a pleoștit cât platoul, de-a trebuit să-o deguste familia direct cu lingura.
Nimic din experimentul ăsta nu anunța vreun succes răsunător în industria dulciurilor. Dar pentru Cristiana Copos, viața a aranjat lucrurile cum a vrut ea. Iar Ana Pan a fost cireașa de pe tort!
“Am început dintr-o întâmplare”
La momentul 89, era cercetător la Institutul Central de Informatică. Prăjituri făcea doar în week-end, pentru familie și musafiri, așa cum făceau toate gospodinele trăite în Epoca de Aur. Învățase bine la școală, așa că îi ajuta cu meditații gratuite pe copiii prietenilor de familie. Și ca să le insufle dragul de carte, le mai pregătea câte-un dulce. Până-ntr-o zi…
“O prietenă avea nevoie de ajutor. Avea un garaj liber și m-am gândit că aș putea să o ajut dacă facem niște prăjituri împreună. Ne completam perfect: făceam prăjiturile, iar ea se pricepea să dea lămâile pe răzătoare, să aleagă nucă, să dea la mașină și să aprecieze corect cantitățile și durata.”
De la gând la faptă n-a fost mult.
Doar că să fii antreprenor în România post-comunistă nu era deloc o treabă simplă. Când au vrut să pună ideea în practică, li s-a spus că garajul ăla e în spatele casei cuiva important, că nu puteau face prăjiturile acolo, și-au fost trimise să-și caute altă locație. Au găsit-o în Beller.
“Erau două magazine care vindeau pâine o oră pe zi, iar oamenii au fost de acord să ne dea unul dintre spații. Dar când a trebuit să semnăm actele, prietena n-a mai venit, așa că am rămas cu problema în brațe.”
Fiecare trebuia să pună câte 8000 de lei. Erau o groază de bani pe care, evident, nu-i avea. Dar i-au sărit în ajutor colegii de la Institut care au făcut un CAR. Așa, fără niciun act de garanție, doar cu o strângere de mână, Cristina Copos făcea primul și cel mai important gentlemen’s agreement din viața ei.
Utilajele erau destul de scumpe, iar banii pe care îi avea nu-i ajungeau nici pe departe. A retras 50.000 de lei pe care îi depusese ca avans pentru o mașină, dar tot nu era destul. Ar fi trebuit să se împrumute la bancă, dar n-avea cu ce să gajeze. Tot colegii au ajutat-o.
“Ne-am împrumutat de 200.000 de lei în schimbul cărora banca lua niște garanții foarte mari. O prietenă a gajat cu garsoniera ei, o altă colegă de la Institut a gajat cu apartamentul și mașina, un alt prieten a gajat cu apartamentul lui, iar un alt prieten a venit și ne-a dat banii pe care soacra lui îi pusese de-o parte pentru înmormântare. Dar femeia era bine, sănătoasă, așa că ne-a dat banii cu toată încrederea. Cu toți oamenii ăștia am rămas prietenă și le-am spus că oricând în viață pot să mă caute, la orice oră. Nu cred că azi mai găsești oameni care să empatizeze în felul ăsta cu tine atunci când ai o problemă.”
Și-a propus să readucă imaginea cofetăriei de altădată, cu prăjiturile copilăriei.
Toată lumea le găsea în cofetării, dar de fapt aveau tot felul de înlocuitori de materii prime și deveniseră, practic, înlocuitori de prăjituri. A găsit foști maiștri care lucraseră la Capșa și la Nestor, trei oameni extraordinari, de peste 70 de ani, care au acceptat să lucreze în laborator. Personalul era și el tot improvizat: doi absolvenți de liceu cu profil alimentație publică plus (ați ghicit!) colegii de la Institut care veneau să ajute după orele de program.
Nici măcar după ce a prins contur, Cristiana nu l-a privit ca pe un business, așa că o vreme și-a păstrat și jobul de cercetător. Dormea doar câteva ore pe noapte. Momentul deciziei a venit în ziua în care, de oboseală, și-a pierdut vocea.
“Am deschis în 24 noiembrie 1990. Țin minte prima zi. Ideea de prăjitură de casă era destul de haiducească. Aveam două cuptoare mari în laborator, dar de care mi-era frică pentru că făceau un zgomot teribil și se stricau aproape la două zile, iar prăjiturile astea de casă le făceam în cuptorul de la aragaz, un aragaz mic, în care făceam prăjituri toată noaptea, când veneam de la Institut. Le-am dat oamenilor să guste, ei au fost atât de încântați încât, la un moment dat, au început să se formeze cozi care n-aș fi crezut niciodată că le voi avea la cofetărie.”
Cristiana Copos a fost atentă și la designul pe care îl păstrează și azi, la AnaCo., în aceeași linie, pentru că e cumva copilul de suflet. Practic, Ana Co. este mama tuturor Anelor: și Ana Pan, Ana Electronics, și Ana Hotels, a fost cheagul cu care au pornit toate celelalte societăți.
te-ar mai putea interesa și…
ANA PAN investește 400.000 euro în extinderea locațiilor și tehnologie.
ANA PAN – Creștere de 14% în 2018
Comentariile sunt închise