Există gastronomie românească?

M-am întâlnit des în ultima perioadă cu domnul P.; restaurantul nostru a lansat un proiect care propune redefinirea gastronomiei românești. Mese pline de mâncăruri tradiționale românești, gătite după cărți de bucate din secolul al XIX-lea au constituit și constituie cadrul de lucru.

Alături de mulți alții care s-au alăturat inițiativei, domnul P. s-a arătat entuziasmat, oferindu-și sprijinul necondiționat. Un real câștig, mi-am zis: intelectual fiind, critic gastronomic de formație franțuzească, bon viveur dintr-o familie de excepție.  „Am să scriu niște texte ce vor servi Cauzei”, mi-a promis.

Deunăzi, mâncam neatent niște chiftele, concentrat fiind pe lectura articolului domnului P., primul din seria promisă. Am înlemnit; chiftelele sunt turcești?! Am înghițit rușinat și speriat. Am voie chiftele? Îmi permite religia? Ce mamă, ce bunică, ce mătuși denaturate am avut! Mama gătea cu mândrie și pricepere, mereu veselă și cântând cu tigaia în mână, inconștiență de infracțiune, chiftele turcești din fleică de porc (Allah! Allah!), cu mult mărar și miez de pâine, după o rețetă aflată în familie de peste o sută de ani.

Zacusca mătușii Julieta, făcută toamna sub ochiul vigilent al bunicii Smaranda, nu era a mătușii Julieta. Mătușa Julieta făcea zacuscă rusească; ciudat, n-avem ruși în familie.

Tata, frigotehnist de meserie, care îndopa gâștele cu miez de nucă săptămâni de-a rândul și le mai și îmbăta înainte de sacrificare cu un țoi de cognac (pardon… vinars), obținând astfel foie gras, plagia, în fapt, rețeta lui Escoffier, citită pe ascuns și în original.

Mămăliga, supa pescărească, drobul, sarmalele, ghiveciul, ciorbele de burtă sau potroace, prezente toate din vremuri imemoriale pe mesele noastre mai mult sau mai puțin festive s-au dovedit a fi toate de import.

Cu ochii în lacrimi, înțeleg că ar trebui să mâncăm zilnic rușinați de furtul pe care îl comitem, suntem un neam de plagiatori fără urmă de imaginație, crescuți în disprețul față de mâncarea noastră cea de toate zilele.

Până la venirea romanilor și, mai apoi, a pecenegilor, cumanilor, avarilor, gepizilor (și a soțiilor lor), ca și a turcilor, tătarilor, hunilor, bulgarilor, fanarioților, rușilor, ceva italieni de coloratură, niște francezi și apoi iar ruși, iar turci și arabi shaormari, populația autohtonă, românii, mânca frunză, mânca iarbă (câtă frunză / câtă iarbă?) și de multe ori se mâncau între ei, doinind eterna jale.

Mai avem dreptul legal să mâncăm mieji, varză, mânji viteji (nu cai!) viezuri,  berze, praz, zamă, zarzăre și eventual pizdulice (ba nu, că o să zică domnul  P. că e sârbească)”. 

Articol scris de Alexandru Consulea, antreprenor Zexe


Vezi și…Ambasadorul României la ONU, Ion Jinga: Mesaj de la New York pentru România

Comentează

Adresa de email nu va fi publicată

Mulțumim