Românii mănâncă tot mai mult pește, dar fermele locale pierd teren în mod dramatic. Deși cererea internă a crescut la 9,3 kg pe cap de locuitor (de la 6,4 kg), producția din acvacultură a scăzut la 9.500 de tone pe an, acoperind sub 7% din necesarul pieței.
Marea problemă a sectorului nu este capacitatea de producție, ci desfacerea. În timp ce aproximativ 500 de fermieri autohtoni se luptă cu presiunea costurilor, importurile de pește au explodat la 130.000–140.000 de tone anual (de la 100.000 de tone). Paradoxul este accentuat de faptul că România aduce din exterior — din țări precum Bulgaria, Turcia, Grecia, Ungaria sau Cehia — inclusiv specii tradiționale crescute local: caras, crap, sânger și novac.
O ilustrare clară a acestui blocaj vine de la Piscicola Botoșani, o fermă de 820 de hectare care produce 300 de tone de pește pe an. Deși oferă volume consistente și furnizează material piscicol, compania se lovește de prețurile de intrare mult mai mici al pestelui din import, chiar și în relația cu marile lanțuri de retail.
Situația din piscicultură reflectă o vulnerabilitate structurală întâlnită în întregul agrifood românesc. Companiile locale suferă din cauza lipsei de asociere, a infrastructurii slabe de procesare și a absenței unor lanțuri logistice integrate care să le garanteze prezența la raft. Prin comparație cu perioada dinainte de 1989, când producția depășea 50.000 de tone, sectorul actual este fragmentat.
Piscicultura autohtonă se află într-un punct critic: deși creșterea consumului deschide oportunități uriașe, dinamicile pieței avantajează aproape exclusiv jucătorii din import. În lipsa unor măsuri strategice — finanțarea infrastructurii de procesare, subvenționarea utilităților și crearea de parteneriate solide cu marile lanțuri de retail —, fermierii români riscă să fie marginalizați definitiv pe o piață de import de sute de milioane de euro.
Editor: Didina Ferenczy
Sursa: G4Food
***