Zile întregi, imaginile cu fermierii erau tot ce puteai vedea la televizor. Scenariul a fost unul bine uzat: fermierii își părăseau fermele pentru a bloca drumurile și sensurile giratorii și verificau camioanele frigorifice.
Sunt aceste exemple de încă o criză agricolă? Sau este mai bine să le citim ca o versiune modernă a Jacqueries din Franța, revolta țăranilor împotriva nobililor care a avut loc în nordul Franței în 1357–1358? Poate că nu. Este adevărat că furia comunității agricole se exprimă în valuri, în funcție de tendințele prețurilor sau dezastrele climatice. Dar observatorii din sector notează că această criză diferă de cele anterioare din cel puțin două motive.
Pe de o parte, a existat o convergență destul de neobișnuită a tuturor sindicatelor agricole de pe teren, cu revendicări similare, dacă nu comune. Și pentru prima dată în istorie, demonstrația devine „coordonată” la nivel european, deoarece aproape toate țările au experimentat mișcări sociale legate de lumea agricolă în același timp. Anterior, acestea erau adesea locale și vizau un singur sector (lapte, carne etc.): până în prezent, nicio criză agricolă nu a avut o asemenea coeziune.
O privire scurtă asupra situației ne-ar putea face să credem că crizele agricole se succed cu o frecvență diferită. Într-adevăr, lumea agricolă a fost într-o criză permanentă în ultimii 20 de ani. La bază: dezmembrarea treptată a Politicii Agricole Comune (PAC) inițială. Datând din 1962, PAC a fost stabilită în Tratatul de la Roma din martie 1957, unul dintre fundamentele Comunității Economice Europene (CEE). Avea trăsătura distinctivă de a fi cu adevărat comună și, mai presus de toate, de a oferi producătorilor o direcție și plase de siguranță.
Mai puține garanții împotriva evenimentelor neprevăzute
La începuturile sale, politica europeană s-a lăudat cu obiective ambițioase: creșterea competitivității, securitatea aprovizionării, piețe mai stabile și venituri decente pentru fermieri. Era o politică comună, deoarece avea instrumente de reglementare la nivel european care permiteau statelor membre ale CEE să se gândească la politica lor agricolă nu doar la nivel național, ci și supranațional.
Reglementarea pieței a fost primul pilon al PAC. Cotele anuale au fost definite la nivel european și apoi defalcate pe țară și apoi pe ferme individuale. Aceste mecanisme le-au oferit fermierilor un grad de vizibilitate și o relativă stabilitate a prețurilor, ceea ce a fost liniștitor pentru un sector care era supus pericolelor și bolilor climatice. Regulamentul european controla și volumele de producție și, prin extensie, prețurile. Teoria a fost că factorii de decizie politică o vor smulge an de an până când cotele vor dispărea oficial în 2015.
Reprezentând un sfert din bugetul PAC, al doilea pilon al politicii agricole sprijină dezvoltarea rurală și, ocazional, ajută la influențarea producției prin ajutoare și subvenții. Ultimele sectoare care au fost guvernate de cote au fost laptele și zahărul, în timp ce sectoarele de fructe și legume le-au abandonat mult mai devreme. Acest lucru a privat CAP de o pârghie puternică. Europa, care a pornit acum pe o cale mai liberală, a favorizat de fapt o abordare mai deschisă și mai dereglementată, care, pentru mulți observatori, a făcut loc unei mai mari volatilități pe piețele de mărfuri agricole.
Drept urmare, piețele agricole europene s-au slăbit, lipsa reglementării la nivel european (în special pe volume) determinând o concurență intra-europeană care poate fi dăunătoare. Fermierii, confruntați unii cu alții când știau cine va produce ce volum pentru ce remunerație, nu au reușit să compenseze erodarea prețurilor și au fost nevoiți să se confrunte cu venituri mai incerte. În termeni concreti, laptele irlandez s-a aflat în concurență directă cu laptele danez, belgian și francez. După cum arată cercetările noastre, acest lucru a determinat marile cooperative și producători să intre într-o cursă pentru dimensiune pentru a anticipa piețele și a prelua poziții.
Unele sectoare s-au confruntat ulterior cu crize de supraproducție, care au dus la o prăbușire a prețurilor.
Forțarea la negociere (într-o poziție nefavorabilă)
Destabilizarea pieței afectează toate verigile din lanțul agricol: fiecare jucător va avea un interes strategic în a-și acoperi poziția prin transferarea unei părți din problemele și riscurile inerente sectorului către un alt. Acest lucru explică într-un fel de ce negocierile comerciale din sectoarele agricole sunt adesea tensionate, toată lumea încercând să-și păstreze marjele pe cheltuiala altcuiva.
Centrul de greutate al reglementării pieței s-a mutat astfel de la Europa și instrumentele sale comune pe piețele naționale și internaționale, dând frâu liber relațiilor de putere dezechilibrate. Luați în considerare un producător de lapte care produce un milion de litri de lapte va genera venituri între 400 și 500.000 de euro pentru ferma sa. Poate fi nevoit să „negociere”, de exemplu, cu firma de lactate Lactalis, care valorează 25 de miliarde de euro și care negociază ea însăși cu grupul Leclerc, care valorează 45 de miliarde de euro?!
Răspunsuri insuficiente
În fața acestui echilibru inegal al puterii, atât Europa, cât și Franța au încercat să răspundă. Primul răspuns a fost destul de mecanic și a constat în consolidarea sectorului din amonte, permițând producătorilor să se grupeze astfel încât să poată avea mai multă greutate. Prin urmare, am văzut apariția unor organizații de producători, dar aceștia suferă de obicei ostilitatea unor producători în special.
Al doilea răspuns a obligat distribuitorii să acopere costurile fermierilor (mai mult decât veniturile). În Franța, legile Egalim din 2019 includ un concept (pragul de revânzare cu pierdere) care ar trebui să garanteze fermierilor un preț minim, astfel încât aceștia să nu piardă bani. Dar trebuie spus că unii jucători încearcă mai ales să ocolească aceste legi pentru a-și menține poziția de negociere și pentru a-și putea păstra marjele.
Deci o parte din răspunsul la starea de rău a fermierilor pare să se afle la jumătatea distanței dintre Europa, care trebuie să-și recapete o capacitate mult mai puternică de a reglementa, sau chiar de a interveni, și statele membre, care trebuie să reechilibreze, chiar și artificial, puterile de negociere între jucători, în diferitele sectoare agricole.
Sursa: theconversation
Editor: Irina Bogdan
Comentariile sunt închise