Istoria gastronomiei românești – Mihai Tatulici, Editura Academiei Române, 2018
Avem, oricum, o mare pasiune să ne denigrăm pe noi înşine. Facem doar bârfirea şi niciodată reparaţia la care suntem obligaţi. Ne place mult acţiunea de a vorbi şi de a ne căuta cusururile şi, deloc, acţiunea de a ne pune în valoare.
Un loc comun în istoria acestui neam e acela că avem borşurile de la slavi şi ciorbele de la turci. Cum s-ar spune, n-avem nimic original. Fără să ştim că un produs gastronomic preluat de la alţii, şi declinat (dezvoltat) de noi mai bine de 200 de ani, este socotit, în gastronomia mondială, un produs local.
Oricum, lumea e plină de astfel de preluări şi influenţe. Romanii au preluat plăcinta de la egipteni (de unde au luat-o şi grecii) şi ne-au adus-o nouă în Dacia. Vărzările (plăcintele cu varză) sunt însă, de 2000 de ani, produs original local. La fel s-a întâmplat şi cu italienii care au devenit creatorii pizzei şi al pastelor, deşi arabii le-au adus în Sicilia pe amândouă.
Nimeni nu spune însă ce calitate excepţională a avut ţăranul român în a declina influenţele primite până la nivelul de a fi campion al borşurilor şi al ciorbelor, peste slavi şi peste turci.
Cum s-a întâmplat?
Întâi a fost sărăcia noastră. Românul mănâncă şi azi 2 feluri de mâncare în unul: întâi zeama, apoi carnea din ea.
Apoi a fost bogăţia de legume sălbatice şi de cultură (de grădină) ale Daciei, peste care au venit din America roşia, cartoful, ardeiul şi altele.
Unul din cei mai mari botanişti ai antichităţii, Dioscorides, care a fost de câteva ori în Dacia, a descris farmacopeea tradiţională dacică bazată pe varză, cimbru, urzică, păpădie, brusture, măcriş şi multe altele.
Ca să înţelegeţi dimensiunea gastronomică a creativităţii româneşti, trebuie să ştiţi că am luat de la slavi borşul şi am creat 400 de feluri de borşuri. Toţi slavii de azi, la un loc, n-au mai mult de 80 de feluri de borşuri.
Am luat ciorba de la turci şi am creat 480 de ciorbe noi. Toate popoarele arabe, inclusiv turcii, n-au împreună mai mult de 60 de feluri de ciorbe.
Aşa că mai bine ne-am pune în valoare. În Europa avem, în acest moment, aproape 3000 de restaurante româneşti ale diasporei în care se mănâncă însă şi mâncarea ţării gazdă. Dacă am avea minte, le-am da subvenţii, reţete şi un brand, aşa cum a făcut Italia cu diaspora din America. Pizza şi pastele au devenit celebre în lume datorită brandului Ristorante d’Italia.
În loc de acţiune, noi o ţinem langa cu vechiul proverb (nu-ţi băga nasul în ciorba altuia) în loc să invităm toată Europa să-şi bage nasul în toate borşurile şi ciorbele noastre.
Citește și Îmbucături, partea I-a
Comentariile sunt închise