Bucătăria românească a făcut un salt spectaculos în ultimii doi ani, de când a intrat în clubul restrâns al bucătăriilor naționale care au mai mult decât bucătăriile etnice și regionale, bucătăriile lor tradiționale, rustice. Nu punem aici bucătăriile urbane, adică mâncărurile pe care și le fac și oamenii acasă, cele obișnuite, de zi cu zi. Până de curând și acestea erau adesea incluse în bucătăriile tradiționale, ca o extensie a lor, date fiind asemănările. Însă odată cu apariția Internetului, gastronomia s-a democratizat, s-a globalizat, ca să nu mai vorbim de diversificarea explozivă, așa că bucătăriile urbane au devenit mai degrabă componentă ale marilor bucătării globale, nerevendicate: bucătăria internațională, cea fusion etc.
Până la Revoluție, “bucătăria românească” era cea tradițională, țărănească. Apoi a (re)apărut bucătăria boierească în București, readusă la viață de Locanta Jaristea și de Zexe. Interesant este că, după zeci de ani, totuși, nu li s-au mai alăturat și alte restaurante, deși au fost câteva încercări timide.
Semnalele de creativitate au venit mai târziu. Primul se pare că a fost Mircea Dinescu, atunci când a deschis Lacrimi și Sfinti în Centrul Vechi. El a pornit dinspre bucătăria tradițională românească, și a făcut câteva adăugiri, pe ici, pe colo, însă destul de timide. Apoi bucătăriile creative au devenit un obiectiv clar asumat de către unii bucătari români, în special cei tineri și ambițioși.
Așa a ieșit în evidență cel de la Mahala, restaurantul de la Palatul Bragadiru, care a câștigat repede o anumită notorietate. Și destui clienți, pe cale de consecință. Spre diferență de Dinescu, el a pornit dinspre bucătăria urbană, dar cea deja internaționalizată, pentru ca a început când Internetul era deja peste tot. Poate că de aceea și-a și denumit conceptul ca o “bucătărie europeană creativă”, sau ceva asemănător, din câte îmi aduc aminte că am citit în meniul lor.
Dar primii care au vorbit explicit despre o nouă bucătărie creativă românească, fără legături directe cu bucătăria tradițională românească sau cu cea urbană, au fost cei de la Kane în 2017, pe cand au deschis pe Tunari, cu tânărul și foarte talentatul Alexandru Iacob chef. Nu era bucătărie fină cea de la Kane, deși se apropia de aceasta. Adevărata bucătărie românească fină, și o noua bucătărie, de fapt, avea să apară în noiembrie 2017, cand s-a deschis Maize pe strada Paris, cu Alex Petricean în fruntea echipei de bucătari. Alex Petricean s-a pregatit ani de zile pentru acest moment, și eforturile lui au dat roade. Fiindcă e considerat creator de bucătărie nouă, bucătărie sofisticată, Noua Bucătărie Românească Fină. E pentru prima dată când avem în România o bucătărie fină, și denumirea aceasta a fost folosită mai întâi de către Restocracy, dupa ce am ajuns la Maize și am scris un articol. Acum văd că a intrat deja în vocabularul gastronomic (și nu numai), și asta pe bună dreptate.
Pentru mulți bucătari români tineri și ambițioși, accederea la acest stadiu de chef într-un restaurant cu Noua Bucătărie Românească Fină a devenit obiectivul principal în cariera și validarea statutului de “mare chef” (grand chef). Așa că Maize nu a rămas mult timp singur. Radu Ionescu a deschis în 2018 Kaiamo, un foarte original restaurant cu aceeași bucătărie fină și foarte creativă, iar Alexandru Dumitru a deschis Bistro Ateneu din poziția de head chef. În primăvara lui 2019 Alex Petricean a plecat de la Maize și a deschis propriul lui restaurant în Popa Nan, chiar cu acest nume, Noua, și cu subtitlul Noua Bucătărie Românească. Însă Bistro Ateneu s-a închis, tot în 2019.
Articol preluat din Restocracy.ro cu acceptul autorului.
vezi și…
Comentariile sunt închise